Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos

        de Nichita Danilov

Într-o bună tradiție vizionară ardelenească, dacă nu chiar maramureșeană, cu molcome și, totodată, neliniștitoare sonuri, din care se aude țipătul păsărilor ce străjuiesc infernul, pardosit mereu cu fapte și gînduri bune, își articulează părintele Ioan Mărginean (născut în județul Bistrița-Năsăud, nu departe de locurile unde au văzut lumina zilei cîțiva mari poeți ai neamului), versurile, pictînd cu pana muiată în foc icoane în aerul înmiresmat de dulci miresme ale serii, cu un ochi atent la peisajul interior bîntuit de cai potcoviți cu clopote, dar și de femei cu sîni ispititor ascunși sub aripi, și cu celălalt ochi întors spre ziua de mîine sau, mai bine zis, spre cea de apoi, unde Cel Preaînalt măsoară strigătul neputincios al omului, ținînd în mîna sa o cumpănă aplecată de bătaia ușoară a vîntului cunoașterii de sine și de Dumnezeu. Motto-ul sub care se deschide cel de-al treilea volum al său, Anotimpul din Patmos, apărut la Ed. Brumar, la sfîrșitul anului 2010, este desprins din Apocalipsa lui Ioan: „Eu, fratele vostru și împreună cu voi părtaș la suferința și la împărăția și la răbdarea în El, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, către cuvîntul și pentru mărturia Lui. Am fost în Duh în zi de duminică și am auzit, în urma mea, glas mare de trîmbiță, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte biserici: La Efes, și la Smirna, și la Pergam și la Tiatria și la Sardes, și la Filadelfia, și la Laodiceea. Și m-am întors să văd al cui e glasul acela care vorbea cu mine…“ Ce înseamnă să fii „în Duh în zi de duminică“? Ce să însemne altceva decît să fii inspirat, ca să percepi semnele pe care ți le trimite Cel Preaînalt sub o formă parabolică? Poetul Ioan Mărginean, retras pe insula parohiei sale, caută, prin intermediul metaforei, să descifreze aceste semne văzute și nevăzute de care îi e bîntuit sufletul, așternîndu-le cu migală pe hîrtie, dar își dă seama că, pe măsură ce cuvintele umplu paginile cărții, mintea omului complică la nesfîrșit sensurile, în funcție de starea de spirit de care e pătrunsă, astfel că mesajul divin, în loc să fie descifrat, se complică la fiecare nouă încercare de a-i pătrunde înțelesul, iar Apocalipsa lui Ioan capătă noi sensuri pentru fiecare generație și pentru fiecare om. „La poarta dintre lumi, scrie el, vămuiam oameni fără chip,/ prin labirint toți vorbeau despre boli/ și despre casele mari cît frămîntările lor. Sînt tristeți și tristeți, mi-am zis, unul poartă în mîini chiar inima sa/ încălzind-o cu lumînări/ ce aveau lumina fierbinte…“ Poarta dintre cele două lumi e purgatoriul. Aici intră oameni fără chip, fără identitate, păstrînd însă întipărit în haloul vechilor trupuri ecoul unor amintiri mai vechi sau mai noi. Aici, “femeia cu șerpi și fața mozaicat㓠cotrobăie în somnul amintirilor poetului, ajuns să treacă peste pragul imaginar al celor două lumi, “iar învățătoarea din clasa întîi“ cară după ea “patruzeci de cărți și ghiozdanul“ plin de frunze. Cele patruzeci de cărți sînt, de fapt, cele patruzeci de zile pe care le petrece sufletul, trecînd dintr-un loc în altul, atunci cînd se desparte de trup. Îi mai rămîn doar două pentru contemplație și rememorare, cînd stă în prag și își deapănă amintirile, căutînd să discearnă faptele bune de cele rele. Binele și răul însă sînt atît de pătrunse unul în altul, încît alcătuiesc o singură sămînță. Ar trebui să consumăm o întreagă eternitate pentru a o decanta… Stînd la poarta dintre cele două lumi, poetul caută să înțeleagă diferența dintre durata eternă și cea terestră: “Îmi va fi greu să alcătuiesc propoziții cu aici și dincolo și să conjug verbul a pleca,/ știind că noaptea aceasta începe să albească, sau că iubitei mele i se arată lumi noi, teritorii necălcate“, unde “pașii se tăvălesc în trupuri înaripate“ și unde “chipul din oglindă se scaldă în balta ochilor“ acoperită de o vegetație putredă. În fața aceleiași porți, poetul își aduce aminte și de micul său Eden, alcătuit dintr-o „ceașcă de ceai băută dinaintea zilei“, din zobul „perfect peste calendare bătute în perete în odaia de copil“, precum și din „firul de lumină sculptat în lampă“, alături de visul „cu îngeri ce-i coborau cărțile din pod…“.

Analizînd poezia lui Ioan Mărginean, un tînăr critic clujean, Luigi Bambulea, scria: Anotimpul din Patmos e locuirea celebrativă prin cuvînt a poetului, care, coborînd în infernul organic și înălțîndu-se în paradisul viziunii, descoperă că frumosul și adevărul reprezintă același lucru“. Iar verbul incandescent al poetului  nu e altceva decît liantul ce le unește, construind din fiecare poem un templu, în care sînt adăpostite atît imaginile ce vin din trecut, cît și cele ce prefigurează viitorul. De aceea, Apocalipsa lui padre Mărginean e alcătuit din sonuri reci și calde, dar și din linii dulci și melodioase, ce se ondulează amestecîndu-se între ele, pentru a umple cu bucurie și durere retina și timpanul sufletului omenesc, cel pururi însetat de cunoașterea de sine și de Dumnezeu.... În poezia sa fluturii dansează pe timpanele muritorilor, în timp ce îngerii din tren întind mîna spre  „orașul din margine de veac“ ce se pierde în depărtare. Ca un saltimbac al timpului, poetul merge în urma lui, sărind “fără rușine într-un picior/ ca o pendul㓠care își ține ochii (a se citi cadranul marcat de ore) deschiși“, șoptindu-i, în ritmul bătăilor inimii, c㠓nimic nu e la voia întîmplării, că acest “du-te și vino, și du-te și vino“ își găsește rezonanță în dangătul clopotelor, ce au menirea de a-i renaște în fiecare clipă cuvintele, într-o altă dimensiune,  transcendentală...

L-am cunoscut anul trecut la Casa Pogor; îmbrăcat în haine mirene, padre Mărginean  venise din ținutul său natal să salute cu o plecăciune adîncă sau poate să binecuvinteze orașul păcătos al poeziei, Iașul. Privea cu atenție acoperișurile caselor, fațadele, copacii și cerul întins ca un cort albastru punctat cu cîțiva norișori albi peste cele șapte coline ale dulcelui nostru tîrg. Pășea cu mare grijă pe trotuar, căutînd să depisteze cu privirea, dar și cu vîrful pantofului, urmele lăsate de marii înaintași, pe care n-ar fi vrut, pesemne, să-i calce în picioare.... Ajuns în parcul Copou, a stat și a contemplat mult timp teiul eminescian, încins cu cîteva brîie de fier, care îl fac să reziste vremurilor de restriște în care trăim. Înalt, ușor aplecat pe spate, cu părul argintat, dar cu fața încă tînără, albă, poetul mi se părea o figură cunoscută. Părea să-l fi întîlnit pe undeva în perigrinările mele. Era însoțit de Ion Mureșan, de don Luigi și de doi tineri filozofi clujeni descinși la Iași în scopuri culturale. Mai tîrziu, după ce l-am întîlnit la Cluj, mi-am dat seama că figura lui și chiar modul său de-a fi îmi aduceau aminte de figura unui mare poet ardelean, Ioan Alexandru, pe care l-am întîlnit de cîteva ori la Iași. M-am uitat cu atenție, nu era o simplă părere. Padre Mărginean semăna, într-adevăr, cu autorul Infernului discutabil, dar și al Imnelor bucuriei, scrise cu atîta evlavie de marele poet intrat într-un nedrept con de umbră postumă. Părea un Ioan Alexandru mai puțin expansiv, mai melancolic, aplecat spre cunoașterea în amănunt a tot ce-l înconjoară. În timp ce urcam treptele parohiei, nu m-am putut abține să nu-i mărturisesc impresia pe care mi-o făcuse. Padre Mărginean mi-a răspuns punîndu-mi mîna pe umăr cu blîndețe, îmbiindu-mă să trec pragul casei sale.  „Toți poeții de pe lumea asta sînt frați. De aceea și seamănă atît de bine unul cu celălalt...Cît în privința asemănării mele cu poetul Imnelor bucuriei, ne-am născut în același loc. În ceea ce privește asemănarea mea cu Ioan Alexandru, ce aș putea să spun? Ne-am născut în același ținut și suntem frați întru lumină lină...“.

Nr. 02/2011
Reunirea Comitetului Director al U.S.R.

Premiile ARIEL

Dinu Flămând, laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2010

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

FLORIAN SAIOC – 80

Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (10)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

O vizită la Cernăuți
de Adrian Popescu

Ani murdari
de Nicolae Prelipceanu

Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos
de Nichita Danilov

Sînge în „pulberile” cuvintelor
de Dumitru Chioaru

Patria poeziei
de Paul Aretzu

Existența din semne
de Florea Miu

Scriitorul și forul său interior
de Ioan Lascu

Sentimentul non-apartenenței
de Gabriel Coșoveanu

Teatralitatea romanului sub comunism
de Gabriela Gheorghișor

Mainimicul cel de toate zilele
de Bucur Demetrian

Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu

Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi
de Ștefan Vlăduțescu

Prin Castelul Obersdach la bucătărie1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Virgil Diaconu

Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit
de Mircea Bârsilă

Faptă și trezie
de Florin Caragiu

Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany

Poem
de Cristian Belodan

În deal la Lilieci
de Toma Grigorie

Postume
de Marin Sorescu

Ratarea – sau idiotul sublim
de Claudiu Soare

Poem
de Simona Grazia Dima

Poeme
de Philip Michael Ondaatje

Eminescu și realsemitismul
de Constantin Romulus Preda

Bisericile de lemn în actualitate
de Luiza Barcan

O anumită justificare
de Octavian Anuța

Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”
de Ioan St. Lazăr

Poeme
de Sayumi Kamakura

© 2007 Revista Ramuri